Visare 1

Vocea ei suavă și străină,

cunoscută-ncepe să-mi devină.

„- Noi ne știm de mult, de când încă eram zei.”

Îmi spune ea, în timp ce ochii ei celești îi caută pe-ai mei.

„- Dragule, tu nu mă recunoști? Sunt aici să-ți spun să te întorci”

Buzele-mi sunt stafide, iar cuvintele-mi sunt șoptite.

„- Te știu...Eu chiar te știu pe tine. Ce face Marte? Este bine?”

Fără să-mi răspundă, îmi ia buzele-mi uscate și mi le sărută.

Închid ochii și brusc îmi amintesc, că noi așa comunicam în univers.

O văd pe ea. O văd și pe Marte.

Ea-i marțiana mea și vine de departe.

Nava ei a spart Mercurul, a trecut chiar și de orbită,

iar acum, vocea ei se face auzită.

Formele noastre umane acum se risipesc.

E frumoasă...e mai frumoasă decât mi-o amintesc.